There is no way in
And no way out,
When the wind of change,
Arrives without a doubt.
(Illustration by Raluca Popescu)
– Ilinca, încetează să te mai ascunzi te rog și ieși din dulap! afirmă Ursul, cu răbdarea pe jumătate pierdută.
Jumătatea de om stătea pitită în dulap, în timp ce încerca să își înece lacrimile în spatele ochilor. Aceasta nu voia să accepte deloc plecarea Ursului la țară. Știa că va trebui să se mute pentru două săptămâni cu Aurelia și acel Andrei, departe de prietenii ei și cartierul Florilor, sau mai bine spus acasă. I se părea ciudat că strada Planetelor nu o mai făcea fericită însă nu putea să ascundă ce simte.
– Eșți un egoist! Pleci și mă lași să stau cu ea! Eu nu vreau… răspunde speriată și ușor îmbufnată Steaua Căzătoare.
– Dar, Ilinca, acolo va fi și Irina. Vei petrece timp cu ea!
– Nu e adevărat! Ea nu va sta cu mine, are treaba ei și mă va ignora…
Ursul a mai încercat preț de o oră să convingă jumătatea de om să iasă din dulap și să înțeleagă că nu e așa neagră situația cum o vede ea. După aceea s-a lăsat păgubaș și și-a anunțat plecarea la alimentară pentru a cumpăra pâine.
În momentul acela, Ilinca a fugit afară, în căutarea lui Răzvan. Spre norocul ei, nu a trebuit să alerge mult deoarece acesta era în parcul de alături cu Sorin, jucau mingea.
– Răzvan, Ursul pleacă și mă trimite la mama, pe stradă Planetelor. Timp de 2 săptămâni, ne vom mai vedea doar la școală… am încercat să conving Ursul să nu plece însă fără sorți de izbândă. Ce să mă fac?
– Dar de ce pleacă? Și… de fapt, poate nu e așa rău. O mai vezi pe Irina, mai vezi și tu ce e acasă…
– Acasă este aici pentru mine, Răzvan! Nu mai este acolo. Și am așa un presentiment că nu va fi bine… nu știu… nu îmi dă pace ceva din stomac…
– Haide Ilinca, că exagerezi. Ne vom vedea zilnic, la școală și ai să vezi că nu este așa de rău…
Răzvan și Sorin au mai încercat de 2 ori să o înveselească pe Ilinca însă fără reușită. Aceasta s-a întors acasă mai tristă și mai resemnată decât plecase.
Ursul era la bucătărie și fuma o țigară. Se uită pe geam și părea pierdut în imaginea blocului din față lui.
– Bine… hai să mergem atunci… îi spune Ilinca cu o voce spășită.
– Haide, fă-ți bagajul întâi, te rog, Ilinca.
Suspinând a ploaie, Steaua Căzătoare își împacheta hainele și caietele. Nu găsea niciun motiv să zâmbească și nu înțelegea de ce nimănui nu îi pasă de sentimentele ei. Printre caietele dictando de strâns, a căzut compunerea Bujorelului Timid. Uite, un zâmbet i-a apărut în colțul gurii. Era compunerea lui Răzvan, despre ea… scurtă, dar amuzantă.
”Bujorelul Timid , este o floare miraculoasă ce crește pe tot timpul anului. Ca și bujorul normal, are petalele roșii și pline. Mirosul este la fel de îmbietor, iar forma la fel de plăpândă, însă dimensiunea și mai mică. Diferența este că Bujorelul Timid are o pată ce apare și dispare, în funcție de emoțiile acestuia. Pata se numește Căpșunel și este foarte haioasă, când își face apariția, astfel încât toate celelalte flori râd de Bujorelul Timid când Capsunel apare. Însă cel mai important lucru la Bujorelul Timid este forță. Acesta pe cât este de mic și plăpând, pe atât de mult reușește să supraviețuiască oricărui anotimp. Acesta este Bujorelul Timid.”
Cu un zâmbet până la urechi, Ilinca și-a dat seama că poate! Poate să treacă și peste asta. Va sta 2 săptămâni și aia e! Trec… toate trec…
Drumul spre strada Planetelor a fost plin de întrebări ale Stelei Căzătoare către Urs: Totuși de ce pleci? Cât stai exact? Ce vei face acolo? Îți va fi dor de mine? Ce îmi aduci de acolo? ……Ursul avea o privire blândă și un zâmbet ce mustacea pe sub barbă… se bucura să o vadă pe Ilinca binedispusă, în ciuda împotrivirii de a se întoarce acasă.
Blocul era același… strada la fel de pietruită iar amintirile cu Steaua Alergătoare își făceau prezența. Atunci… ce s-a schimbat? se întreba Ilinca în timp ce pășea în casa scării. Intră în casă… holul plin de același lambriu maro iar bucătăria plină de oameni. Aurelia stătea pe colțul patului cu un bărbat, Irina era rezemată de geam, lângă ea alt bărbat, iar pe scaunul din fața patului doamna Păun.
– Bine ai revenit Ilinca, spune Doamna Păun. Ne-a fost dor de tine.
– Ce faci tu Stea Căzătoare? Uite, el este Liviu, prietenul meu! Afirmă fericită Irina, în timp ce arăta către bărbatul de lângă ea, înalt cu ochii verzi și cu zâmbet ascuns.
Ilinca nu spunea nimic. Se uita și atât.
– Ilinca, hai să îți dăm geaca jos să te faci comodă, spune Aurelia. Uite…el este Andrei, cel care este alături de mine de 3 ani. Este un om foarte bun și sunt sigură că vă veți înțelege de minune.
Ilinca se uită la bărbatul cu părul creț și ochi albaștri ce părea mai speriat ca ea. Părea foarte incomfortabil cum stătea acolo pe pat și nu zicea nimic.
– Dar tu nu ești tatăl meu și nu vei fi niciodată! răspunde Ilinca cu un ton ridicat și o privire ageră.
Toată lumea a înlemnit. Nimeni nu știa ce să spună. La un moment dat, se aude Andrei:
– Dar nici nu vreau să fiu. Vreau să fiu cel mult prietenul tău, dacă mă lași…
– Prietenii mei nu dorm în patul tatălui meu și nu se simt ca acasă, în casa lui.
Cu o mâna puternică și un ton blând, Ursul a ridicat-o pe Ilinca că pe un sac de cartof și a scos-o pe scară.
– Ilinca, nu este bine să judeci oamenii pe care nu îi cunoști. Dacă este un om bun? Dacă datorită lui, Aurelia este mai blândă?
– Dar nu am nimic cu el. Doar vreau să nu stea aici!
– Ei bine, stă. Și va trebui să încerci să îl cunoști, așa… încet. Pentru că poți și pentru că este posibil că asta să îți aducă fericire în timp. Haide, îmi promiți că îi vei da o șansă mică de tot?
Întreabă Ursul în timp ce mângâia părul rebel al Stelei Căzătoare.
– Bine! Șansa va fi atât de mică, cât 2 săptămâni.
Împreună cu Ursul, reintră în decorul de familie. Familie cu prea mulți membrii necunoscuți, după părerea Ilincăi. Aurelia se duce și îi aduce un sac de jucării ce l-a trimis Rafael. Aceasta speră să îmbuneze jumătatea de om dura ca piatră.
– Dar eu nu vreau jucării!
– Ei da, tu să nu vrei jucării? se aude Irina. Eu știu sigur că măcar una vrei să îți alegi de acolo. Una așa, pentru zâmbetul tău.
Încercând să își ascundă curiozitatea, Ilinca se uită în sac cu jumătate de ochi. După aceea s-a hotărât să își închidă ochii de tot și să aleagă cu mâinile. A simțit ceva moale, mic și firav, Părea fără noimă pufonesia pitică. Deschide ochii și vede un cățel alb, nu mai mare ca mâna ei, cu ochii negrii și zâmbet larg. Era atât de maleabil încât îl puteai pune să stea oricum.
– Lipici! Lipici se numește, deoarece mi s-a lipit de inima! Spuse Ilinca țopăind împreună cu noul ei prieten.
Ursul se pregătea să plece la gara însă Ilinca nu se dezlipea de piciorul lui nicicum. Acesta a rugat-o pe Irina să îi însoțească la gara pentru a mai petrece ceva timp cu Ilinca și aceasta să aibă cu cine să se întoarcă.
Pe peron era frig iar în ochii Ilincai întuneric.
– Ce mă fac eu fără tine, Ursule?
– Păi cum? Mă întorc în 2 săptămâni și până atunci voi fi cu tine în gând.
– Da, dar tu pleci cu tot cu gând acum.
– Știi tu? Dacă nu plec cu tot cu el? Gara este locul cel mai frumos din lume. Aceasta a văzut cele mai sincere îmbrățișări și cele mai încăpățânate gânduri care nu și-au urmat omul.
Cu mirare și neînțelegere, Ilinca întreabă:
– Atunci, gândul unde zboară, din gară?
