24 decembrie 1992
Noapte.
Zăpada se oglindea pe cer la fel ca și gheața din inima Ilincăi, în ochii acesteia.
Voia să doarmă dar îi era frică că se va trezi și va realiza că nu este un coșmar ce se întâmplă.
Cu inima o caută pe Irina, să se adăpostească în brațele ei. Irina nu era. Plecase iarăși la fel ca în ultimele 3 nopți.
Din când în când, auzea plânsetele Aureliei..chiar plângea .
De ce? …era întrebarea constantă din mintea Ilincăi.
Cum supraviețuiește Universul fără Soare?…
De ce doare atât de tare?
Simțea totul în reluare..
21 decembrie 1992
Zi.
– Când mergem la tata? o întreabă Ilinca pe Irina, țopăind în jurul ei prin casă.
– Imediat…stai să iau și niște banane sau ceva fructe, nu știu….îi răspunse Steaua Alergătoare cu ochii umezi și foarte trișți.
Datorită fericirii de a-l vedea pe Sasha o dată pe zi, Ilinca nu observă tristețea ce acoperea toată casa, încetul..cu încetul.
Ignoră patul de spital, mirosul impregnant de durere și chiar și..aparența de cosmonaut al Sashei. Acum nu mai era Soare ci un călător spre spațiu…întins în patul lui cu tuburi ce îi susțineau culoarea.
Camera era tăcută, atmosfera greoaie iar o copila
oarbă de inocența, stătea atârnată de patul tatălui ei.
– Ilinca…îmi pare atât de rău că nu apuc să te văd la școală. Îmi pare atât de rău că nu am apucat să te învăț să mergi pe bicicletă…promite-mi că vei fi cuminte și veselă mereu..
Niciodată nu îl văzuse pe Sasha plângând. Ar fi vrut să îi spună o mie de lucruri, cum că îl iubește și îl așteaptă și nu contează cât durează călătoria lui însă…vorbele i-au rămas în gât și inima în stomac. Ceva a trezit-o..și a văzut.
A văzut o lacrimă de tată cum curge pe față unui soare care nu mai răsare.
După aceea a fost liniște. Nu mai auzea ce spune lumea, a fost scoasă din camera iar holul lung era plin de oameni agitați.
A ajuns acasă cu Irina. Irina plângea. Ilinca nu reacționa. Se uita în gol și nu vedea nimic.
A venit Doamna Păun…i-a dat un pahar cu suc după care a adormit instant. S-a trezit amețită, acasă la nasa ei, vis-a- vis de apartamentul Stelelor.
Nu știe ce se întâmplă, cât timp a trecut. Știe doar că e întuneric și că Soarele s-a dus.
A venit Irina…îi spune ceva, Ilinca nu înțelege. Acum vede dar nu mai aude.
De mâna cu Irina, merge spre oraș. O mare de oameni îmbrăcați în negru așteptau la Poartă Trecerii.
Aurelia plângea, Irina plângea, Rafael plângea..Ilinca tăcea.
O groapă adâncă în pământ își aștepta călătorul.
A venit el, Soarele, acoperit de o nebuloasă ce imită lemnul.
Îl coborau încet iar atunci Ilinca s-a trezit a doua oară. Nu înțelegea cum ajunge el în Univers dacă merge în jos. Știa că este o greșeală. Ei nu știu că el călătorește în spațiu. Dar ea știe! Cu o zmucitura a fugit din mâinile Irinei și s-a aruncat spre Soare! Trebuia să îi spună, să îi spună că merge cu el, să îi spuna că lumea i-a greșit destinația, dar nu a apucat.
Rafael a prins-o și în ciuda plansetelor, panicii și opririi de respirație, nu l-a putut convinge. I s-a oferit suc. A adormit iar.
24 decembrie 1992.
1.2.3.4.
1.2.3.4.5.6.
1.2.3.4.5.6.7.8.
1.2.3.4.5.6.7.8.9.10.11
Oh, în sfârșit s-a oprit. Își spuse Ilinca în timp ce termină de numărat pașii pe care îi tot auzea că urcă niște trepte.
În mod normal ar fi speriat-o, însă acum, faptul că ceva era acolo în urechea ei, o distragea de la realitatea înconjurătoare.
– Îți plac numerele? ..întreabă vocea de băiat a cărui pași urcau treptele.
-Umm..da..cred..nu știu. De ce?
– Eu sunt pasionat de ele! Eu sunt Jimmy, doar să știi. Tu ești Ilinca nu?
– De unde știi cum mă cheamă? întreabă Ilinca cu ochii mari de spaima acum.
– Pentru că știu. Știu tot..spuse vocea jucăușă a lui Jimmy.
– Atunci…când mai răsare Soarele?
– Uită-te pe geam…Acum!
– Acum…? spuse Ilinca întrebătoare, în timp ce vedea pe geam..primul răsărit de soare al ultimelor zile înghețate.
