Lumea
Capitolul 130
There’s a world out there,
Waiting for you to take action,
To get involved in what is fair,
And make your dreams a reality, through usefull distraction.
( Atunci)
„Ce blondă faină. Deschisă.”
Asta gândea Ilinca, despre noua ei şefă.
I se părea o tipă excepțională, young at heart and mind, iar la corp…pfff.. perfectă. Picioarele lungi îi ascundeau modestia iar visele mari se arătau prin ochii negrii, străpunzători.
( Acum)
– Deci vreau să fac un ONG, ceva prin care să ajut copiii ăştia măi, ai nimănui spiritual…şi acum că te-am cunoscut pe tine şi viața pe care ai avut-o, cred că eşti persoana perfectă!
– Adina..ce pot să spun, sunt de acord! Îmi este un pic teamă de ce emoții o să scot la suprafață când intru iar în centrele de plasament, însă aia este. Trebuie!
Ilinca simte că trebuie să se implice în acest proiect. Simte o dorință arzătoare de a-i ajuta pe cei care sunt…cum a fost ea.
– Ilinca…pe lângă asta, îmi doresc să fac şi o comunitate de oameni singuri care să îşi găsească pe cineva. Prea sunt multe suflete singuratice în lume.
Ilinca zâmbeşte. Ştie că este greu să demarezi şi să aibă succes două proiecte în acelaşi timp. Ştie şi care va avea succes 
2 fete s-au apucat de mers pe teren întâi. Prin sate, prin colțuri de lume uitate, prin discuții cu cerşetorii de la colțurile clădiriilor impunătoare.
După ce şi-au făcut o idee, cu ce le-ar trebui, acestea au aplicat toatā documentația pentru înfiiințarea ONG-ului. Asociația „Aici Pentru Tine” . Aşa se numeşte şi arată visul Adinei, împlinit. Iar Steaua Noastră nu îşi mai încape în piele de fericire când vede ONG-ul înființat.
Avantajul lor este agenția de marketing a Adinei care are clienți mari. Iar clienții mari aduc şi donații generoase.
Nu contează că este weekend, Crăciun, seară sau dimineață, două fete în corpuri de femei, plecau să îşi vindece copilăria suferindă. Vă voi detalia şi câteva cazuri în capitolele ce urmează. Însă până atunci, vreau să vă povestesc despre un centru de plasament special. Centrul unde intri greu iar odată intrat, trei sferturi de inimă îți rămân acolo.
Ilinca aude de un centru izolat. Unde se intră greu. Zvonurile spun că este ceva suspect acolo şi că, copiiii nu ar fi bine îngrijiți. Bineînțeles, atât a trebuit să audă Steaua Noastră, că într-o săptămână era acolo, cu Adina şi bilet de intrare special.
Să nu uităm că Ilinca face parte din sistem, ceea ce înseamnă că, cunoştiințele ei sunt mult peste unui om ce doar a studiat legile plasamentului din România.
Zis şi făcut. Intră în clădire.
La uşă, primesc instructaj, de la o doamnă grasă, emotivă şi cu zâmbet stins :
– Dacă plângeți, plecați! Dacă vă e milă, plecați! Dacă vi se face rău, plecați!
Fetele noastre dădeau din cap aprobator, neştiind în ce se bagă. Însă doamna cu instructajul era sigură că ele ştiu.
Restul este ca un film. Un film alb negru, dragii mei, scos din sertarele celor mai adânci temeri.
Un hol lung, cu camere , de o parte şi de alta, cu gratii la geamurile din capete, arăta îngrijorare.
Ilinca simte. Simte mirosul şi vibrația unei cunoştiințe vechi. Moartea.
În camere, pe paturi mai vechi de 20 ani, stă câte un copil în fază terminală sau cu boală încurabilă. Mulți nu se pot mişca. Când te apropii de ei, încep să îngâne. Te simt. Îi simți. Ilinca se apropie de Gabriela. Ştie cum o cheamă, fiindcă fiecare copil are trecut numele, vârsta şi boala. Gabriela are 5 ani. Capul supradimensionat iar restul corpului subnutrit. Cancer. Nu se poate mişca. Când o mângăi se opreşte din îngânat. Când te opreşti din mângâiat, începe iar să îngâne.
Ilinca este drogată. Nu ştie de ce, însă toată durerea pe care o simte, este acoperită de valuri de ceață şi calm. Iar într-un mod ciudat…faptul că simte Moartea atât de aproape, o face să se simtă acasă. Toată copilăria ei a crescut cu EA. Familia i-a fost luată rând pe rând de această prezență rece şi caldă în acelaşi timp.
Ştie că Gabriela va muri. Curând. Se ridică anesteziată şi merge în altă cameră. Şi în altă cameră, până când sufletul i se opreşte la un copil. Unul. 7 ani. Paralizie. Marius. Păr scurt. Picioare slăbuțe peste medie. Zâmbet mai mare ca boala lui. Ilinca îl ia în brațe. Instinctiv. Îl duce la geam. Îl plimbă pe holuri. Asistentele se uită uimite şi nu zic nimic.
Marius se ține de Ilinca de parcă ar fi ultima lui speranță. Ilinca închide ochii şi îşi doreşte să meargă. Să se facă bine.
– Bună ziua. Eu sunt directoarea. Bine ați venit. Umm..vedeți că nu este bine să vă faceți preferați! zice acesta uitându-se la Marius cum se ține de Ilinca.
Niciunul nu reacționează.
– Aceştia sunt toți copiii ce sunt abandonați după ce sunt diagnosticați cu o boală grea. Familiile consideră că nu pot duce o asemenea povară aşa că îi lasă aici.Iar noi, noi ne îngrijim de ei cum putem. Prin fonduri, prin ajutorul statului. La etajele superioare, avem copiii sănătoşi . Avem un etaj întreg cu frați ( abandonați toți deodată) un etaj întreg cu adolescente rebele şi un etaj întreg cu vârste între 3 şi 6 ani. Cam acesta este centrul nostru.
Ilinca nu spune nimic. Analizează. Se uită la detalii. Directoarea, deşi uşor din topor, pare foarte sinceră.
Camerele copiilor, deşi amenajate cu mobilier vechi, sunt foarte curate. Asistentele au privirea de mamă. Mamă neputincioasă dar care dă tot ce are. Doar ele dragele, ştiu cu câte emoții pleacă acasă.
În timp ce îl ține în brațe pe Marius, Ilinca se hotărăşte. Va veni aici. Des.
Pleacă. Ajunge acasă. Abia atunci un urlet îi scapă din inimă. Un urlet acompaniat de plâns.
( Cândva)
Cândva, nu ştim din ce motiv, probabil din dorința arzătoare a unei Stele Căzătoare însă Marius începe să meargă. Să îşi revină. Dovada că lumea se poate schimba, chiar şi printr-o simplă dorință şi că într-un fel sau altul, toți avem lumea la picioare, înttebarea este ce facem cu ea ♡
