Sinonim Acronim
Capitolul 132
Love, love, love,
What a feeling, what a twist..
Like a poetry danced by two,
It mingles with us through dèja-vu
Şi pleacă împreună spre Spitalul Eminescu. Acolo, Ilinca speră să găsească o soluție. Măcar să afle exact ce problemă are mama lui Robert.
Gratiile, scările şterse de nebunie şi privirile curioase ale celor considerați nebuni, îi trezesc Ilincăi un sentiment de incertitudine.
” Cine sunt nebunii..? ” se întreabă ea.
” De unde ştim cu certitudine că noi suntem normali? Alergăm toată ziua, uităm de noi ore în şir, ne mințim şi îi mințim pe cei din jur constant, ne iluzionăm la un mâine plin de curaj în timp ce astăzi îl lăsăm tot în frică. Ne aruncăm în rutine amețitoare pentru a estompa golul din noi ce creşte tot mai mare iar în schimb îi judecăm pe nebuni, pe cei care spun că văd altceva..pe cei care nu mai amuțesc subconştientul..”
– Poftiți vă rog.
Vocea doctoriței întrerupe şirul îndoielilor din mintea Stelei Noastre.
– Doamna trebuie internată pentru a-i face toate testele însă asta se poate doar cu acordul ei..iar ea nu doreşte asta.
– Dar nu se poate face nimic?!! Măcar ştiți în mare parte ce are? Îi puteți prescrie nişte medicamente?
– Îmi pare rău însă nu pot prescrie nimic fără să fiu sigură ce are..iar la presupuneri nu mă arunc..
Corectitudinea doctoriței o enerva şi agasa în acelaşi timp pe Ilinca. Nu reuşea să găsească nicio soluție.
Iese din spital total dezamăgită.
– Lasă că am rezolvat eu..am vorbit cu doctorița mea şi i-am cerut scuze pentru purtarea ta. Te mai poți ocupa de Robert atâta timp cât îmi plăteşti medicamentele şi restul necesităților.
Ilinca nu ştie dacă să fie recunoscătoare sau să distrugă femeia măruntă în iubire din fața ei. Decide să fie recunoscătoare.
Zilele trec iar Robert se descurcă tot mai bine la şcoală. Acasă lucrurile sunt mai domolite acum că mama lui are tot ce îi „trebuie” .
Ajunul de Crăciun. Fetele noastre, Adina şi Ilinca se duc prin sate uitate de lume prin dealuri, cu maşini off road pentru a împărți mâncare şi nu numai.
Steaua Noastră ajunge ruptă acasā. Îi sună telefonul, este Adina:
– Abia ne-am despărțit. Deja ți-e dor de mine?
– Ilinca, l-au luat pe Robert! Este la Protecția Copilului şi mâine vor să îl ducă la Făgăraş!
– Cum…?.. vocea Ilincăi se dispera în o mie de particule fără vlagă.
– O vecină. O vecină i-a sunat că l-a văzut pe Robert astăzi, cerşind..
O furie şi o ură incredibilă au cuprins-o pe Steaua Noastră. Ar omorî orice îi apare în cale. În 30 de minute era acolo. La Protecția Copilului.
Directoarea şi cei doi asistenți sociali pe care îi cunoaşte bine, discutau relaxați.
– Vreau să ştiu ce procedură s-a urmat pentru a-l instituționaliza pe Robert!
– Uoou, uşor Ilinca. Acesta este caz raportat. Am fost sunați să intervenim..
– Şi cu ce drept l-ați luat? Era bătut? Vânăt? Drogat? !
– Ah ..nu..însă mama lui ne-a dat acordul!
În momentul acesta, mintea Ilincăi a rezolvat puzzle-ul. Mama lui Robert nu l-ar fi dat niciodată pentru că el este sursa ei de venit. Ar face-o doar dacă este amenințată. Dar de ce sā fie amenințată? Pentru cā altfel, Direcția Pentru Protecția Copilului ar fi putut fi acuzată că nu şi-a făcut treaba.
– Cu ce aţi amenințat-o?
– Uşor Ilinca..nimeni nu a ..
– V-ați interesat de rude?De gradul 1 ..2 ?
– Normal, nu există!
– Nu există?! Are un unchi care trăieşte pe aceeaşi stradă la capăt opus! Nu uitați că am lucrat la ProTV. Sunt sigură că foştilor mei colegi le-ar prinde bine un reportaj despre eficiența instituției voastre în ajun de Crăciun.
Linişte. Toți se uitau la ea ca la un extraterestru. Fata pe care o admiră a ajuns dintr-o dată duşmanul lor.
– Uite Ilinca…dacă tu reuşeşti să îl convingi pe unchi să îl ia pe Robert în plasament, noi facem actele şi rezolvăm totul rapid.
Atât a trebuit să audă Ilinca. Ca un vârtej a ieşit de acolo şi s-a dus spre mama lui Robert. Avea nevoie de informații dar şi de descărcarea furiei.
– Ce faci doamna ratată? Doamna drogată? Doamna mama de căcat cum nu am mai văzut? Eşti fericită că i-ai distrus viața lui Robert ?
Mimica femeii e de infarct. Nu înțelege avalanşa de jigniri. Nu ştie cum să reacționeze..
– M-au amenințat că mă arestează..
– Mă doare undeva! Eşti o distrusă, mi-e scârbă şi să mă uit la tine. Mi-e scârbă să vorbesc cu tine, să respir acelaşi aer cu tine. Ți-era frică că o să mori în puşcărie? Ei lasă, că o să mori în temnița minții tale de teroare că eşti singură. Distrusă. Ratată. O mizerie a acestei lumi.
Ilinca nu se poate opri. Jignirile curg la fel ca lacrimile ei. Nu ştie pentru ce se răzbună atât. Pentru ea..pentru Robert? Pe mama lui Robert sau pe mama ei?
– În fine. Zi-mi exact unde stă fratele tău.
– Mihai…Mihai stă la 98…
– De ce nu l-a luat pe Robert până acum?
– Nu l-am lăsat eu..
– Deci nu pentru că nu a vrut! Mincinoasa naibii! Ce trebuie să ştiu despre el?
– E cu Silvia. Cu ea stă de peste 10 ani. E o femeie bună. Au un cățel mare…
– Ajunge. Am aflat destul. Încă ceva doar..că reuşesc sau nu să îl plasez pe Robert într-o familie..tu nu vei mai auzi de el niciodată. Ştii de ce? Fiindcă ai semnat că renunți la drepturi. Ai ales..ca de obicei calea cea mai scurtă. Să îți asumi asta! Eu sigur o să îmi asum că în toată drogăreala ta..chiar am crezut că îl iubeşti pe Robert. Eşti cel mai urât sinonim al acronimului M.D.C ( mamă de căcat)
În momentul în care iese din curte, Ilinca simte că se sfârseşte. Ca un rezervor golit, se clatină pe stradă spre Mihai.
Ajunge acolo aproape leşinată.
Mihai şi Silvia o invită înăuntru iar preț de o oră vorbesc. Povestesc. Se cunosc .
Oameni simpli dar excepționali. Le este frică să îl ia pe Robert. Le este frică că nu se descurcă. Admit că beau bere zilnic. Le este frică că nu sunt ceea ce trebuie.
Ilinca adoră asta. Simte că acolo e bine. Acolo în casa asta naționalizată din centrul vechi al Braşovului, unde în patul mare doarme şi labradorul. Îl vede acolo. Pe Robert.
– Bun. Îl luăm! Ce trebuie să facem?
De la aceste cuvinte încolo, totul a decurs cu încetinitorul.
Ilinca se simte drogată. Merge la instituție, acolo toți se ocupă de acte.
Ea îl urmăreşte pe Robert care se uită cu ochi curioşi la unchiul lui.
Este fericit că rămâne pe strada aceea însă îi este frică. Frică că încă un adult îl va dezamăgi.
Lucrurile se liniştesc. Ilinca îl conduce pe Robert la noua lui casă. Observă gesturile şi stangăcia lui acolo însă şi singurul moment când acesta se destinde…mai exact când stă cu labradorul.
Fața i se umple de fericire şi parcă..pentru o secundă, este un copil normal..în casa lui.
Ilinca se pregăteşte să plece. Robert îi sare în brațe:
– Mulțumesc că sunt liber!
Iubire. Asta simte Ilinca acum. Iubire pură de copil liber.
( Cândva)
Cândva Ilinca va înțelege că experiența cu Robert a fost eliberarea ei. Din ură. Frustrare. Din neputința de a-şi schimba trecutul plin de poveri. Cândva, aceasta va încerca să îl ducă pe Robert să îşi vadă mama cerşetoare.
Însă acesta va refuza categoric. Se pare că…promisiunile făcute în timpul emoțiilor puternice..chiar se țin, cu sau fără voia noastră.
Atenție la dorințe dragii mei deoarece acestea se îndeplinesc 
